SURSELE ANGOASEI EXISTENŢIALE DIN PERSPECTIVĂ FILOSOFICĂ ŞI PSIHANALITICĂ

         profesor  colaborator ddr. Horga Cristina – Colegiul Tehnic DANUBIANA Roman

  Pe treptele abrupte ale devenirii şi evoluţiei umanităţii, s-au multiplcat mereu  avatarurile fiinţei în penumbra civilizaţiei.

Angoasa în civilizaţie, nu mai poate fi doar un subiect de dezbatere psihanalitică sau filosofică, ci însoţeşte câmpul existenţial al vieţii cotidiene, marcat de tulburătoare drame individuale şi de scenarii cosmice, ce descriu catastrofe naturale sau ipostaze apocaliptice.

       Meditaţia asupra laturii demonice a răului în societate, natură, univers, ne trimit mereu cu gândul la răul din noi şi la cauzele acestuia.

        Sunt mai mult de două secole de când Jean Jacques Rousseau ne avertiza că viciile modernităţii ş cuceririle civilizaţieii , care au dus la artificalizarea vieţii şi relaţiilor interumane, nu îl vor face pe om mai fericit, ci dimpotrivă, mai nenorocit, şi vor deschide inevitabil o prăpastie între om şi natură.   

Intrarea omului în istorie a însemnat triumful raţiunii asupra naturii şi exacerbarea scientismului; „începând cu Descartes, gândim împotriva naturii, încredinţaţi fiind că misiunea noastră este să o dominăm, să o stăpânim, să o cucerim.”[1]

        Esenţa naturalismului rousseauist, ca teorie asupra lumii şi evoluţiei este dată tocmai de faptul originar al abandonării simplităţii naturale şi pervertirii sufletului omenesc, printr-un proces în care spiritul uman s-a corupt pe măsură ce ştiinţele şi artele au progresat, iar „luxul, destrămarea şi sclavia au fost întotdeauna pedeapsa eforturilor orgolioase pe care le-am făcut pentru a ieşi din fericita ignoranţă în care înţelepciunea eternă ne-a plasat.”[2]

Drama individului superior devine drama luptei dintre spirit şi materie, dintre natural şi artificial, dintre libertate şi constrângere, iar neputinţa de a cuprinde viitorul, infinitul, fericirea, binele absolut, conturează universul teluric al suferinţei de „a fi” în aşteptarea lui „a nu fi”.

  Celebra expresie „ totul este bun când iese din mâinile Creatorului, totul degenerează în mâinile omului”[3], aproape că ne anulează orice încercare de înţelegere raţională a modului în care nu reuşim să perpetuăm tot ceea ce Divinitatea a sădit bun în noi.

Ancoraţi în realitate, constatăm cu amărăciune că suferinţa este omniprezentă, că nu există insule de fericire şi bunătate. Cu toţii ne întrebăm dacă vina ne aparţine sau toate se petrec mai presus de voinţa noastră ? Păcatul originar al cunoaşterii se pare că ne-a sortit fără să vrem unui destin tragic, dar această explicaţie nu ne diminuează angoasa şi nici nu a reprezentat  pentru om o barieră în setea lui imensă de cucerire a universului.

        Dacă facem  împreună cu Rousseau efortul de a ne întoarce în timp, îl putem vedea pe omul primitiv, strămoşul umanităţii, o fiinţă solitară, fără moralitate, fără limbaj, fără raţiune, şi ne întrebăm ce i-am putea reproşa? Preocupat exlusiv de moment şi de prezent, parte integrantă a naturii şi universului, asemeni celorlalte vieţuitoare, el traversează secole urmându-şi un destin de supravieţuitor, constrâns de instinctul de conservare să lupte pentru viaţa sa. Acest instinct a declanşat în om o misterioasă forţă virtuală, şi a activat uimitoare capacităţi latente, care au demonstrat că omul este infinit maleabil, capabil de creaţie, invenţie, descoperire- toate folosite iniţial ca tehnici de supravieţuire.

    Ca matrice originară omul este bun, consideră Rousseau, dar nu în sens absolut, ci prin absenţa numeroaselor atribute negative ale omului  modern.Omul era bun de la natură, deoarece Creatorul nu l-a înzestrat cu darul de a fi meschin, orgolios, arogant, duplicitar, demagog, ipocrit etc.

         Pervertirea şi degradarea sufletului uman, reprezintă de fapt cauza nenorocirii şi suferinţei omului; remediul nu poate veni decât tot din interiorul său, din rezervele abisale ale fiinţei sale, extrase prin forţa moralităţii şi conştiinţei şi printr-un nou pact social- cel al umanismului.

       Ceea ce a prefigurat filosoful francez  din perspectivă filosofică şi antropologică, a  confirmat Sigmund Freud sub aspect psihologic : omul devine nevrotic pentru că nu poate suporta gândul de renunţare la pulsiunile instinctuale, impus de societate, în numele ei cultural. „Principiul plăcerii este acela care determină scopul vieţii, guvernând de la început operaţiile aparatului psihic”[4], dar socializarea a presupus interferenţa a două tendinţe opuse, aspiraţia personală către fericire, pe care o numim în general egoistă , şi aspiraţia la asocierea cu ceilalţi, pe care o considerăm în general altruistă; această polaritate inerentă naturii umane, însoţită de un întreg noian de sentimente şi trăiri, când contradictorii, când complementare, a clădit edificiul civilizaţiei pe o  veşnică tensiune existenţială.

     Vulnerabilitatea  şi slăbiciunea omului îşi au originea în natura sa duală, care lasă deschis orizontul atât pentru alegerea răului, cât a binelui, într-o lume în care suferinţa îl asediază din mai multe părţi: propriul corp,  supus bolilor, îmbătrânirii, disoluţiei; lumea externă, cu forţele sale invincibile şi inexorabile; raporturile cu ceilalţi, prin tot ce au ele negativ şi frustrant. Compensarea îi parvine omului prin bucuriile şi împlinirile fragile şi  trecătoare ale vieţii sale cotidiene, iar când nemulţumirile îl copleşesc încearcă să le alunge prin mecanismele de refulare şi sublimare.

  Omul natural trăia în armonie cu instinctele şi impulsurile sale, era independent şi neaservit decât propriilor nevoi şi dorinţe,omul modern trebuie să se supună insanţelor interioare- raţiunii şi conştiinţei, dar şi legilor sau standardelor de exigenţă socio-culturală. Angoasa în faţa supraeului  care supraveghează şi judecă toate intenţiile şi actele individului, este costul şi povara aventurii cunoaşterii , dar şi şansa la moralitate, demnitate şi umanitate.

---

[1] Edgar Morin, Paradigma pierdută:Natura umană, Editura Univ. Al. I. Cuza, Iaşi, 1999, p. 11

[2] Jean Jacques Rousseau, Discours sur les scinces et les arts, Collection Literaire Lagarde& Michard, XVIII siecle, Les Editions Bordas, Paris, 1970, p.271

[3] Jean Jacques Rousseau, Emile sau despre educaţie, Texte pedagogice alese, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1960, p.9

[4] Sigmund Freud, Angoasă în civilizaţie, Opere I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, p.301

Tehnici de manipulare – fă-l pe cel de lângă tine să fie aşa cum vrei tu

Unele lucruri se pot spune ca să-i convingi pe alţii de ideile tale. Unele le poţi folosi în viaţa de zi cu zi, altele la locul de muncă, dar există unele care sunt alcătuite din fraze bine formulate, care acţionează de cele mai multe ori într-un mod iraţional asupra subiectului-ţintă. Acestea sunt tehnicile de persuasiune, pe care e bine să le cunşsti, indiferent dacă tu vrei să convingi pe cineva sau cineva încearcă să te convingă pe tine. Succesul aplicării depinde în mai mare masură de modul cât mai discret în care le foloseşti.

Principiul reciprocităţii

Acesta constă în nevoia de a răsplăti un favor, fie el cerut sau nu, imediat după acceptarea acestuia, favor care poate fi orice, de la un simplu zambet până la mici atenţii. Acest principiu este uşor de folosit: oferă ceva, şi aşteaptă-te (sau dă o idee despre cum) să fii răsplătit. O altă modalitate eficientă de folosire a acestui principiu este metoda “uşii în nas”. Aceasta este mai puternică decât simpla oferire a unui dar şi aşteptarea unui alt dar în schimb; este în acelaşi timp şi mult mai subtilă! Aceasta este o metodă în doi timpi. Un mod de a creşte şansele pentru a se obţine o favoare, este să ceri mai întâi o altă favoare, de aceeaşi natură ca şi cea la care dorim să ajungem, dar mult mai mare decât aceasta. In mod sigur, această primă cerinţă va fi refuzată, din cauza că este mult prea mare. Dupa acest refuz, cererea va fi micşorată la cea de-a doua, cea reală. Statistic, aceasta din urma are 95% şanse de a fi acordată. Acest lucru se întamplă deoarece normele culturale dictează ca în schimbul unei concesii, trebuie să faci o altă concesie. Deoarece reduci prima cerinţă la una mai mica, faci o concesie, iar subiectul-ţintă va fi îndemnat să facă şi el o concesie, şi atunci va aproba cea de-a doua cerere. Această metodă funcţionează foarte bine pentru că normele culturale tind să depaşească chiar şi logică.

Principiul angajamentului şi concordanţei.

Oamenii vor face aproape orice încercând să păstreze ideile care sunt în concordanţă cu cele pe care le-au avut anterior. Când vor lua public o atitudine, toate acţiunile ulterioare vor fi în concordanţă cu atitudinea manifestată anterior. Comportamentele neconcordante produc tensiuni psihice, pe care individul încearcă să le evite cu orice cost; deci va face orice ca să se arate solidar cu acţiunile sale anterioare. Acest principiu este folosit de metoda “piciorului în prag”. Pentru a obţine realizarea unei cereri, este nevoie doar să lansezi mai înainte o serie de două-trei alte cereri mai mici, de aceeaşi natură cu cea reală. Aceste cereri mai mici sunt atât de puţin importante, încât este imposibil să fie refuzate. Din cauză că a acceptat aceste cereri mai mici, persoana respectivă este condiţionată mental să accepte şi ultima şi cea mai mare dintre cerinţe. Se realizează astfel condiţionarea persoanei în a fi în concordanţă cu comportamentele sale anterioare.

Principiul atribuirii.

Oamenii fac frecvent unele lucruri pentru că ei cred într-un anumit adevăr despre ei înşişi. Un atribut intern al felului lor de a fi cauzează anumite tipuri de comportament. Dacă cineva îşi atribuie intern o caracteristică, va face tot ceea ce este specific unui om care are acea caracteristică. Dacă şeful îi va spune angajatului că îl consideră o persoană competentă şi care lucrează mult, angajatul îşi va atribui inconştient caracteristica de om care lucrează mult, şi se va comporta ca atare. Iaăa cum până şi o simplă declaraţie poate conduce la surprize!

sursa: http://www.andyszekely.ro

Tactici de autoapărare – cum să eviţi manipularea

Când decizia (nu) îţi aparţine

Stabilirea contextului este modalitatea prin care atragi atenţia asupra lucrurilor pe care vrei să le scoţi în evidenţă. Acest mecanism simplu elimină rezistenţele şi creează mediul pentru convingerea celuilalt.

În ştiinţa persuasiunii există chiar un principiu fundamental care spune: cine stabileşte contextul, controlează jocul.

Contextualizarea este o metodă atât de puternică, încât poate genera convingerea instantanee a celorlalţi. Exemplele cele mai interesante de creare a contextelor manipulative se regăsesc în vânzări: ţi se prezintă o ofertă foarte avantajoasă, care însă este valabilă numai dacă “cumperi imediat”.

Ai posibilitatea să câştigi un mare premiu dacă cumperi 3 bucăţi dintr-un produs din care îţi trebuie numai o bucată. Se anunţă o criză a petrolului (grâului…) şi brusc cresc vânzările la benzină, făină, etc. Se anunţă caldură mare… şi curg valuri de ape minerale… Toate situaţiile de mai sus pot fi reale dar pot fi şi create de către un vânzător abil şi lipsit de scrupule. Un “jucător” câştiga astfel din simpla propunere a contextului, pe care tu o accepţi fără să gândeşti. Există o serie de tactici de autoapărare pe care merită să le foloseşti. Momentul în care este bine să utilizezi aceste metode depinde de… “context”. Mai exact, atunci când ştii din experienţă că există posibilitatea să fii dus(ă) de nas, înarmează-te cu tacticile de autoapărare. Trei momente tipice care îmi vin în minte acum sunt: la hypermarket, la showroom-urile auto şi când cumperi servicii (asigurări, excursii, etc.).

Tactici de autoapărare

1.           Scrie datele problemei (argumentele deciziei) pe hârtie, pe două coloane: Pro şi Contra. Apoi întreabă-te: sunt acestea argumentele esenţiale, sau au fost distorsionate de vânzător? Această metodă presupune că ai timp de gândire să faci acest lucru. Când eşti singur cu foaia de hârtie, probabil poţi gândi mult mai limpede şi poţi detecta mai uşor contextul manipulativ în care (eventual) te-a poziţionat vânzătorul.

2.            Cere timp de gândire. Dacă vânzătorul insistă, spune-i că nu te poţi decide pe loc pentru că ai o minte analitică şi ai nevoie de timp să evaluezi argumentele. Mulţi vânzători sau influienţatori se vor stradui să îţi creeze un “sentiment al urgenţei” care în majoritatea cazurilor nu are nici o bază. Eschivează-te! În anumite situaţii ai putea chiar să întrebi tranşant: “Dacă nu mă decid chiar acum ce se întâmplă?”

3.            Aminteşte-ţi că tu eşti cel care dă semnificaţie contextului care îţi este propus de interlocutor. Întreabă-te: “Ce este cu adevărat important aici?” sau “Ce lipseşte din această prezentare de vânzări pentru ca tabloul să fie complet?” Aceste întrebări sunt foarte utile pentru ca tu să priveşti oferta şi din alte unghiuri de vedere. De exemplu, o sală de cursuri ar putea să aibă un preţ foarte atractiv, dar dacă în acelaşi timp se desfaşoară o nuntă în sala vecină, probabil că nu ai inchiria nici pe gratis.

sursa:   http://www.andyszekely.ro