Tânărul… Erou pentru Hristos

Mă gândesc, cum poate un tânăr contemporan să fie un erou?

Şi mai ales…nu un oarecare erou. Nu vorbim despre un ,,erou” la jocurile de noroc, sau un ,,erou” din filme, ci despre un erou pentru Hristos. Când faci ceva pentru Hristos, nu doar că devii erou, ci descoperi modalitatea de a trai, prin comuniune, omul în fiinţa lui Dumnezeu şi Dumnezeu în fiinţa omului. A fi erou pentru Hristos, înseamnă a te dărui lui Dumnezeu în totalitate. A lupta pentru dobândirea Vieţii Veşnice, pentru Cununa cea Nevestejită a Mântuirii.
O să întrebatţ: ,,mai vor tinerii să lupte pentru aceasta? Oare nu e prea frumoasă tinereţea?”. Hristos e tinereţea noastră. Fără El mai putem fi tineri?  Indiferent de vârstă, Hristos prin Învierea Sa, ne face pe noi netrecători, veşnici, tineri. Ne scoate în cale Treapta ce duce spre veşnicie, spre nemurire, spre Viaţă.
,,    Cum să mă dăruiesc lui Dumnezeu în totalitate?” Într-adevăr, cel mai frumos dar pe care îl putem face lui Dumnezeu e să ne dăm Lui pe noi înşine, pe viaţă- spune Parintele Arsenie Boca.  Poate mulţi când veţi citi aceste cuvinte, vă veţi gândi la călugărie. Ei bine, aici nu vorbim despre călugărie, nici despre Taina Cununiei. Oare nu vă gândiţi că atâta timp cât iî mărturisim pe Hristos oriunde şi oricând, ne dăruim pe noi înşine, ne încredinţăm Lui? Ortodoxia este credinţa drept-măritoare, prin aceasta îl mărturisim pe Dumnezeu. De ce ne numim ortodocşi dacă ne este teamă să-L marturisim pe Hristos, ne este teamă de râsul lumii?
Suntem tineri, şi e firesc să căutam fericirea. Numai că de multe ori o căutam pe cea lumească; de cea duhovnicească ne înstrăinăm prin propriile noastre  fapte.  A fi fericit nu înseamnă a te izola de trecut.  Domnul nu este doar tinereţea noastră, ci este şi fericirea. Fericirea nu o găsim fugind la mânăstire; nu o gasim nici in lume. Nu o gasim intr-o chilie, nici intr-o discoteca. O descoperim chiar în adâncul inimii noastre. Dacă îl avem pe Hristos acolo, putem spune că în cămara inimii a luat naştere un izvor nesecat şi veşnic al fericirii neasemănate şi negrăit.
Hristos trăieşte defapt în noi, se roagă tainic în interiorul nostru. De noi depinde dacă îi deschidem uşa inimii, dacă il lasăm să sălăşluiască în cămara lăuntrică. Cheia se află în rugăciune. Prin rugăciune neîncetată deschidem în noi însşne poarta ce duce spre pocăinţă. Lucrul cel mai important în rugăciune este de a sta în faţa lui Dumnezeu cu mintea coborâtă în inimă-  ne spune Sfântul Teofan Zăvorâtul.

Mihai Iuliana   a XI-a F

Tinerii şi biserica

“Credinţa este, pe de o parte, lucrarea harului divin, iar, pe de altă parte, este (şi) un merit al omului, căci crede numai cine voieşte.”

Să facem o introspecţie sau să privim, pur şi simplu, în jurul nostru. Ce vedem? O societate obosită, plină de nervi, de probleme, într-o grabă continuă, îmbulzitţ în efemeritatea lucrurilor, care nu ştie să aprecieze  valoarea, care este mai mereu oarbă la serioasele probleme ale societăţii şi lista ar putea continua…
Majoritatea tinerilor nu ştiu ce vor de la viaţă şi mai ales nu ştiu ce vor de la ei. Oare acesta nu este un semn de intrebare ?  Dacă societatea evoluează, tehnicile se perfecţionează, atunci de ce omul nu avansează?  Mă gândesc aici la spiritualitate sş la profunzimea în gândire. Vom încerca în cele ce urmează să răspundem la cateva întrebări des întâlnite în evoluţia constiiinţei noatre şi să găsim cauzele care au dus la depărtarea tinerilor de biserică.
Ce s-a întâmplat? Biserica a primit în secolul XX o lovitură decisivă: prigoana comunistă, deşi a născut mulţi mucenici, a reuşit să îi îndepărteze pe mulţi de credinţă. Diavolul, înţelegând că prin prigoane întăreşte Biserica, şi-a dat seama că trebuie să îi rupă pe mucenici de restul credincioşilor, să îi convingă pe oameni că mucenicii sunt duşmani ai statului, ai progresului, ai păcii. Poporul, în loc să se lase binecuvântat de sângele mucenicesc, s-a lăsat păcălit de diavol şi s-a îndepărtat de Biserică.

Prima etapă a constat în trecerea de la credinţa mărturisită de Biserică şi trăită în comuniune cu preotul şi cu ceilalţi creştini la credinţa lipsită de manifestări exterioare („cred în sufletul meu, nu am nevoie de altceva…”). A doua a fost înlocuirea acestei credinţe superficiale cu indiferenţa religioasă. Următoarea etapă a fost ateismul, negarea existenţei lui Dumnezeu. Ultima etapă a ateismului a fost prigonirea credinţei în Dumnezeu.
Prigoana comunistă a schimbat radical istoria Bisericii şi, implicit, istoria lumii. Mulţi sfinţi care au trăit în acea vreme au profeţit că după căderea comunismului va veni o perioadă de scurtă înflorire a Bisericii, după care va veni sfârşitul lumii. „Înflorirea” Bisericii  la care de altfel asistăm  este un proces firesc: după ce omului i s-a impus să ducă o viaţă fără Dumnezeu, după căderea lanţurilor ateismului unii au pornit pe calea Bisericii. Dar răul care a prins rădăcini în conştiinţele maselor nu se va lăsa exorcizat: îşi va spune cuvântul şi, în cele din urmă – în vremurile apocaliptice -, va triumfa. Dar biruinţa sa va fi de scurtă durată.
Nu e deci de mirare că în secolul XX a cam lipsit misionarismul îndreptat spre tineret. S-a încercat sugrumarea oricărei tentative de misionarism ortodox, indiferent de categoria ţintă. Călăii comunişti s-au arătat mai crânceni decât prigonitorii din primele veacuri ale Bisericii.
Dar ce s-a întâmplat cu spaţiile ortodoxe în care credinţa nu a fost prigonită? Acelaşi lucru care s-a întâmplat cu întreaga lume: secolul XX a fost perioada unei puternice învieri a păgânismului, a fost perioada în care omul s-a luptat din toate puterile să dărâme orice urmă de tradiţionalism şi să trăiască după propriile pofte şi patimi.Comunismul a facut iubirea de patimi in unele tari. Prigoana pe care credinţa creştină a suferit-o de la comunişti nu a avut roade mai rele decât cea suferită de la idolii desfrâului, pe care lumea i-a îmbrăţişat şi îi mai îmbrăţişează şi astăzi.
De ce nu sunt mai mulţi tineri în biserică?

Răspuns simplu: pentru că părinţii lor nu au fost în biserică atunci când erau tineri. Securitatea comunistă interzisese în mod special catehizarea tinerilor. Mulţi preoţi au fost aruncaţi în închisoare pentru că au îndrăznit să calce această interdicţie şi să le vorbească tinerilor despre Dumnezeu.
De ce sunt atât de vlăguiţi mulţi dintre creştinii din zilele noastre? Pentru că prigonitorii comunişti au avut grijă să îi închidă sau să îi ucidă pe creştinii râvnitori. Împreună cu ei i-au persecutat şi pe preoţii, diaconii, arhiereii şi monahii iubitori de Hristos. (Sinodul Bisericii Ruse a canonizat o mare parte dintre aceştia.) Trăiesc şi astăzi persoane care se dăruiesc Domnului mai mult decât ne-am putea imagina dar care sunt văzuţi ciudaţi în societatea contemporană (poate au mai mult de câştigat decât restul…….).

Şi să privim acum spre lumea actuală.

Ce vedem? Mulţi oameni deznădăjduiţi, care şi-au uitat credinţa în Dumnezeu. Da, rezultat al influenţei familiei şi al societăţii. Totuşi să nu privim cu atât de mult pesimism. Până la urmă noi suntem cei care ne putem îindrepta. ”Comunismul a umplut cerul de sfinţi” (Arsenie Papaciuc)
Nu vrem prin aceste cuvinte să  facem reproşuri, ci doar ăa deschidem minţi şi suflete, să aşternem adevărul în faţa dumneavoastră pentru a ne gândi mai bine la deciziile pe care le luăm şi la îndreptarea sufletului nostru pe drumul cel drept.

Pana la urmă, fiecare are destinul său, ia deciziile pe care le consideră cele mai de folos şi fiecare răspunde de faptele sale, dar DUMNEZEU STĂ  DEASUPRA NOASTRĂ.

Mihai Iuliana  a XI-a F

Dragoste adevarată

,,Dragostea nu caută ale sale, toate le suferă, toate le crede, toate le nadajduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată. Şi acum rămân acestea trei: Credinţa, Nădejdea, Dragostea. Iar mai mare dintre acestea este Dragostea..”

Cred ca toţi îndragostiţii îşi doresc să stea mereu cu persoana iubită , asta este chimia şi esenta dragoste

I să te facă să zbori, să fii mai bun, să treci peste necazurile de zi cu zi cu imaginea persoanei iubite în minte, să

Gaseşti soluţii potrivite cu sprijinul acesteia , să faci curăţenie, să gateşti, să cânţi, să dansezi, să simţi şi să visezi prin ochii săi.

Nu cred că spun ceva ideatic şi multi dintre voi poate ar spune că vorbesc astfel. Nu, nu este aşa . Întrebaţi-vă doar cum ar fi să te aştepte acasă peste mulţi ani ( vreo 20 de la căsătorie) o soţie|soţ care te iubeşte enorm şi cu care aţi clădit un cămin minunat, copiii care pun întrebări despre viaţă şi vedeţi persoana iubită în ochii lor , trăind fericiţi.

Unde vă zboară mintea? Poate la nişte ochi “ îngheţaţi “, duri, cu un corp fantastic, are 90 60 90, este blondă, extrem de frumoasă, are mai mult ce arata fizic decât moral, intelectual, afectiv. Şi în cazul femeilor poate fi la fel. Dar sper că mai sunt şi alţii care au altă părere. Dragostea celor de mai sus va fi una superficiala, şi mai mult ca sigur se va consuma în primii ani de căsătorie, apoi va aparea divorţul şi ceea ce este cel mai trist este ca vor suferi copiii, rodul “dragostei “lor , suflete nevinovate care plătesc greşeala părinţilor, atinşi de “ nebunia tinereţii”.

Nu am să mă îndepărtez de subiect şi am să vă dau cel mai frumos exemplu dintotdeauna : dragostea lui Iisus pentru noi. Unii m-ar putea intreba: Cum este această dragoste adevarată? Şi am să le răspund simplu prin imnul dragostei scris de Sfantul Apostol  Pavel: ”De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.

Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată…”

„Să ţinem minte că dragostea adevărată „nu caută ale sale”… Să ne dăm seama dacă povestea noastră de iubire poate suporta sau nu acest test. Dragostea adevărată se lasă modelată de Dumnezeu, cea artificială se lasă modelată de patimi, de egoism, de plictiseală şi chiar de minciună…

Îmi doresc tare mult să mă înţelegeţi… Pentru că vreau, atunci când veţi cunoaşte iubirea cea adevărată, să o îngrijiţi cum trebuie, ca pe o floare… Astfel încât niciodată să nu greşiţi, ca să nu trebuiască să spuneţi „îmi pare rău”… Sau, dacă asta ar fi o utopie, măcar să greşiţi cât mai rar şi să faceţi greşeli cât mai mici.

“Căutaţi drumul iubirii curate. Chemaţi-L pe Dumnezeu alături de voi. Astfel, toate vor căpăta sens. Va răsări soarele…” (cuvintele lui Danion Vasile pe care le impartasesc din toata inima).

Mihai Iuliana XI F